BLOG

Doar manuale digitale sau manuale deschise?

Autor: Ovidiu Voicu 18 noiembrie 2013
Versiune pentru imprimantaSend by emailVersiune PDF

Introducerea manualelor digitale este unul dintre proiectele noi propuse de actualul ministru al educației, Remus Pricopie, la preluarea portofoliului. Principiul este unul generos: alături de manualele tipărite, elevii din sistemul public să primească și acces la formatul digital al acestuia. Manualul digital este mai mult decât varianta .pdf a celui tipărit, este o aplicație independentă care include textul și mai multe elemente multimedia de învățare. Proiectul este o adaptare firească și necesară a educației la contextul contemporan, marcat de folosirea Internetului și a noilor tehnologii. Rezultatele ar trebui să se vadă în creșterea atractivității școlii și a calității educației.

Dar vor fi manualele digitale și deschise, adică posibil să fie utilizate și mai ales reutilizate gratuit de către oricine („deschise” ca în open textbooks)? Reutilizarea se referă la conținutul manualelor și aici stă de fapt puterea inovației. Manualul este doar resursa primară, produsă cu bani publici. Dacă este deschis, oricine, și în primul rând profesorii, vor avea posibilitatea să adapteze conținutul și să construiască noi resurse educaționale, și din acest punct începem să vorbim cu adevărat de creșterea calității educației. Problema pe care o avem în față este că, așa cum stau lucrurile la acest moment, manualele vor fi doar digitale. Nu e însă prea târziu pentru a revizui strategia.

Proiectul manualelor digitale a fost anunțat de ministrul Pricopie încă de la începutul anului, cu obiectivul ambițios de a avea primele manuale, pentru clasa întâi și a doua, chiar din anul școlar 2013-2014. Planurile s-au împiedicat însă de reticența sau chiar opoziția vehementă a editorilor de manuale școlare, care au argumente obiective (prea puțin timp pentru a crea conținutul), dar și dorința de a prezerva un model de afaceri bazat aproape exclusiv pe marele și inabilul client care este statul român. Prima încercare de a pune în dezbatere publică metodologia de creare și achiziție a manualelor a fost în luna iunie și a trenat câteva luni. Doar pe 13 noiembrie versiunile revizuite ale normelor metodologice și caietului de sarcini au fost publicate pe pagina MEN, iar calendarul prevede adoptarea lor până la 22 noiembrie.

Nicăieri în aceste documente nu se face referire la drepturile de proprietate intelectuală asupra produsului final, și cu atât mai puțin la forma de licențiere. Este o scăpare importantă. Ministerul Educației se pregătește să achiziționeze un pachet de servicii compus din creație, producție și distribuție de manuale, în care cel mai important element este creația. Surprinzător, nu își pune deloc problema proprietății asupra conținutului manualelor. Din perspectiva accesului, am identificat trei aspecte majore problematice în noua formă a metodologiei:

1. Textul manualului. Acesta va apărea pe portalul manuale.edu.ro, de unde va putea fi descărcat de public și utilizat ca atare. Dar dacă un profesor va dori să preia o parte din text, să adauge informații sau cunoștințe rezultate din propria experiență și astfel să producă o resursă mai bună? Mai mult, dacă profesorul va distribui noua resursă, liber (adică gratuit și reutilizabil) sau chiar comercial? Cel mai probabil editorul va considera că îi sunt încălcate drepturile și va acționa împotriva profesorului respectiv. Practic, acest lucru face din editor singurul creator autorizat de materiale auxiliare, deși costul integral al producerii resursei de bază este plătit din bani publici. Este exact situația actuală, în care orice manual gratuit vine însoțit de un „caiet” ce trebuie cumpărat de părinți, adică unul din motivele identificate chiar de ministru ca punct slab al sistemului. Problema poate fi evitată prin menționarea explicită a unei licențe libere.

2. Manualul digital. Conform caietului de sarcini, MEN se pregătește să cumpere o aplicație finală. Codul sursă va rămâne la editor, ceea ce înseamnă că orice schimbare, cât de mică, va trebui comandată acestuia. Ministerul nu va avea nici măcar proprietatea asupra codului, deci nu ne mai punem problema ca acesta să devină și el liber, public și posibil să fie reutilizat pentru a crea noi resurse. Astfel se pierde exact puterea de inovare pe care ar trebui să o ducă noile tehnologii. Aici trebuie să remarcăm, așa cum semnalează și colegii de la ApTI, și opțiuni tehnice (HTML5, abordarea multi-platformă) ce sunt un cert semnal pozitiv.

3. Accesul. Specificații tehnice vorbesc de acces restricționat pe diverse clase de utilizatori. Acest lucru înseamnă că elevii și părinții lor vor avea acces doar la manualele pentru care au optat, iar persoanele care nu au copii de vârstă școlară nu vor avea acces deloc la manuale. Se pierde astfel controlul civic asupra educației publice, cu impact direct în perpetuarea dezinteresului crescut al cetățenilor față de școală. Există argumente în favoarea accesului autentificat: evaluarea gradului de utilizare și securitatea. Dar acest lucru nu înseamnă că trebuie exclus cu totul un acces minimal de tip vizualizare disponibil pentru toată lumea. În fond, vorbim de manualele publice.

O altă mare necunoscută este cât de mult va crește costul manualelor și cum va fi distribuit. Până acum, MEN cumpăra atâtea manuale tipărite câte comenzi avea din teritoriu (cu dezavantajul înfloririi micii corupții, editurile „co-interesând” profesorii să comande un anume manual). Nu este limpede dacă acum vom plăti manualul digital o singură dată sau editurile vor primi bani proporțional cu numărul de utilizatori.

Multe dintre aceste lucruri s-ar putea regla mai ușor și ar însemna costuri mai mici pentru bugetul public dacă autoritățile ar lua în calcul soluția separării creației de producție și de distribuție. MEN ar putea achiziționa într-o primă fază conținutul manualului, direct de la echipe de autori (de obicei aceștia sunt profesori). Apoi ar publica acest conținut sub o licență liberă. Separat ar fi achiziția de servicii de tipărire și distribuție (pentru manualele clasice), respectiv software (pentru cele digitale). Alături de setul minim de aplicații comandat de minister, s-ar adăuga cu siguranță multe altele create de utilizatori.

Este îngrijorător că ne îndreptăm către producerea unor manuale digitale, dar nu deschise. Avem deja experiența mai degrabă proastă a programului AeL: resurse educaționale plătite din (mulți) bani publici dar care au rămas în proprietatea producătorului. Impactul lor asupra calității educației este foarte scăzut, iar asupra inovării ca și inexistent. Un studiu recent arată că doar 13% dintre profesori folosesc resursele AeL cel puțin o dată pe săptămână, iar 45% nu le folosesc niciodată.

Veștile bune sunt că mai e timp pentru a îmbunătăți măcar o parte dintre aceste aspecte și că există cel puțin declarativ dorința de acționa în acest sens. Am transmis îngrijorările de mai sus reprezentanților Centrului Național de Evaluare și Examinare, instituția responsabilă cu evaluarea manualelor școlare. Am fost ascultat cu atenție, mi s-au cerut detalii și a fost o discuție utilă. Nu pot decât să sper că vor fi găsite soluții juridice pentru problematica drepturilor de proprietate intelectuală și a licențelor, dar și că va exista voință politică pentru a impune astfel de soluții, chiar dacă va exista împotrivirea partenerilor comerciali.